În societatea în care suntem crescuţi şi educaţi, încă ni se fixează din copilărie convingerea că suntem întregi doar dacă ne găsim jumătatea. Știm că trebuie să găsim pe cineva care să ne completeze, că nu suntem împliniţi decât dacă avem un partener. Femeile nemăritate sunt numite uneori “fete bătrâne”, bărbaţii neînsuraţi sunt catalogaţi câteodată ca „holtei”. Eşti văzut în societate ca fiind mai uşor de acceptat dacă ai soţ/soţie. Ca urmare, este de înţeles de ce atunci când ne pierdem partenerul de viaţă simţim, pe lângă durere, şi că ne pierdem o parte din sensul vieţii, rostul în lume. Suntem etichetaţi cu un cuvânt greu: “văduv/văduvă”, care parcă ne apasă şi ne închide toate uşile spre zile mai fericite.
Imediat după pierdere stăm ancoraţi în trecut, amintirile sunt aliatul şi suportul sufletului. Încă ne gândim raportând totul la doi. Însă, încet-încet, în fiecare zi revenim în prezent şi începem să constatăm că singurătatea ne copleşeşte. Studiile spun că avem o predispoziţie genetică pentru a fi fericiţi sau nefericiţi (50%) şi tot studiile spun că acţiunile, activităţile pe care le avem, plus gândurile noastre contează în proporţie de 40% pentru a fi mai fericiţi. Doar 10% din ceea ce ni se întâmplă în viaţă (inclusiv pierderea partenerului, divorţul) înseamnă/contribuie la starea de fericire sau nefericire. În concluzie da, avem capacitatea de ne controla binele, nivelul de fericire şi mulţumire.
În acelaşi timp este adevărat că schimbarea majoră generată de pierderea partenerului creşte foarte mult gradul de stres şi are un impact puternic asupra stării noastre de sănătate şi adaptare emoţională. Propun să încercăm să vedem asta şi ca un motiv în plus să ne ocupăm de binele nostru fizic, psihic şi emoţional. Iar singurătatea, frica de singurătate de fapt, să fie catalizatorul pe care îl folosim pentru acţiuni concrete.
Prima veste bună este că nu suntem singuri! ci doar nu mai facem parte dintr-un cuplu. Şi da, asta ne dă o stare de nelinişte, de îngrijorare şi chiar de teamă. Oare ce este de făcut?
A doua veste bună este că singurătatea ne copleşeşte doar dacă o lăsăm să ne cuprindă trupul, mintea şi sufletul. Cum să ne descurcăm cu ea?
1Învăţăm, cu paşi mici, să ne schimbăm modul de a gândi
Oricât de cinic şi sec ar suna, aceasta este o strategie care ne mobilizează pentru a regăsi starea de bine. De cele mai multe ori gândurile sunt cele care ne influenţează emoţiile. Cum ar fi ca, în loc de “sunt foarte singur şi trist, nu ştiu cum o să mă descurc”, să încercăm să gândim astfel: “am răbdare cu mine, este o perioadă mai grea a vieţii mele, învăţ să mă descurc”. Sufletul nu se reface la comandă, aşa este, dar gândurile îi pot fi un bun prieten dacă le urmărim şi nu le dăm voie să plece în locuri întunecate. Iar mintea are abilitatea de a se obişnui cu ceea ce se întâmplă în viaţa noastră.
2Să fim mai atenţi la ce este bun în viaţa noastră
Atunci când simţim că singurătatea ne copleşeşte şi ne simţim părăsiţi, tindem să nu mai observăm lucrurile frumoase din viaţa noastră. Şi cu siguranţă găsim ceva, doar dacă vrem să vedem şi, mai ales, dacă vrem să ne exersăm această abilitate. Dacă suntem sănătoşi, ar fi bine să ne bucurăm şi să ne menţinem starea de sănătate, să o apreciem. Dacă avem o familie care ne este sprijin emoţional, să fim recunoscători şi să le şi spunem asta. Timpul liber să îl folosim pentru a ne ocupa de pasiunile noastre, de exemplu.
3Să nu ne comparăm cu ceilalţi!!!
Probabil prietenii noştri cei mai buni sunt în continuare tot un cuplu şi asta ne întristează, pentru că ne imaginăm că ei sunt fericiţi şi au o viaţă liniştită şi armonioasă. Propun să ne concentrăm pe ce putem face pentru noi, să ne regăsim energia şi dorinţa de a trăi. Gândurile despre ceilalţi pot fi doar nişte presupuneri, uneori doar în mintea noastră.
4Ne liniştim emoţiile, numindu-le!
Emoţiile nu suntem noi, nu ne definesc. Învăţăm zilnic să le recunoaştem, pentru că nu sunt mereu la fel, folosim cuvinte diferite pentru aceeaşi emoţie în funcţie de intensitatea cu care o simţim. De exemplu: acum simt tristeţe, mai devreme am simţit dezamăgire, ieri am fost disperat. Dacă îi dăm un nume şi un glas, e ca şi cum o aşezăm lângă noi, ne împrietenim cu emoţia mai puţin bună şi nu o lăsăm să ne domine pentru că ştim că va pleca şi va trimite în locul ei o soră de-a ei mai caldă şi mai blândă. Pleacă disperarea şi îi ia locul speranţa.
5Conexiunea socială
Mai clar spus – să fim mereu în contact cu alte persoane, să vorbim cu prietenii, să mergem în vizită la membrii apropiaţi din familie, să mergem la grupuri de suport, să fim buni cu alţii care au aceeaşi durere, să ne oferim ajutorul (voluntariat, de exemplu), să împărtăşim cu cei care sunt dispuşi să ne asculte, chiar un psihoterapeut (şi oaaauu, ce bine e!), să ne alegem oamenii care contribuie la starea noastră de bine prin prezenţa lor. Să ne punem creativitatea la lucru.
6Gândirea matură
Adultul matur are o gândire deja formată şi care este de foarte multe ori spre folosul său. Provocările multiple prin care trecem pe parcursul vieţii, sarcinile complexe pe care le-am avut de rezolvat de-a lungul timpului, rolurile diverse de părinţi, fiu/fiică, soţ/soţie, prieten, bunic, viaţa profesională în paralel cu cea de familist – toate împreună au adus câte puţină experienţă despre viaţă şi ce înseamnă ea. Să avem răbdare cu noi, să avem încredere că ştim ce avem de făcut, doar să aşteptăm puţin ca ceaţa să se ridice.
