Nu mai găsiți în București o poveste de felul ăsta.
Duminică după-amiază, soare, vânt ușor. Un București reînsuflețit, proaspăt ieșit din pandemie.
Mă întorceam dintr-o plimbare în parcul Izvor. Pe drum, zăresc în capătul parcării de pe Calea Moșilor colț cu Sf. Vineri, în depărtare, un bărbat cu părul alb ce părea că pictează pe asfalt. Nu sunt tocmai genul extrovertit, dar mi-am făcut curaj și m-am apropiat. M-am gândit că e ceva de văzut acolo. Și într-adevăr era de văzut. Dar și de auzit.
Spre ignoranța mea, aveam să aflu că bărbatul cu părul alb era Vasile Mureșan-Murivale, un artist plastic foarte titrat la noi și nu numai la noi. Am pornit înregistrarea și l-am rugat să-mi povestească despre demersul lui și despre parcarea pictată în bleu.
Discursul pictorului Murivale a șerpuit printre portrete și idei, fără prea multe intervenții din partea mea. A rezultat un stream of consciousness – flux al conștiinței – pe care îl redau, candid, în continuare.
Artă cu „of”
Murivale: Nu mai găsiți în București o poveste de felul ăsta. Identitatea unei țări nu o dă doar mântuirea neamului, ci și artele vizuale.
Eu nu fac lucruri din astea în care să existe un fel „of”. La români nu merge ideea de „of”, n-ai voie să ai „of”. Era regimul ăla nenorocit al lui Ceaușescu, nici vorbă să ai „of”. Acum ai „of”, nu mai mănânci. Dacă faci lucruri să se potrivească bine cu mobila, cu canapeaua, atunci da. În rest, nu. Ești un artist contemporan, gândești artă contemporană în sfera globalității, să fii sănătos!
Achiziții de artă
Murivale: Țara asta de 12 ani n-a mai făcut achiziții, cum făcea altă dată. Nenorocitul de regim făcea achiziții o dată pe an pentru partid.
Prin 2012 am fost la Drobeta Turnu Severin. Au ei un fel de casă de cultură (n.r. Palatul Culturii „Teodor Costescu”). Pe holurile casei de cultură, frate, erau artiști foarte buni! Ion Pacea, Marin Gherasim, Alin Gheorghiu… Azi nu mai vezi instituții serioase, bănci, să se ducă la un artist faimos și să pună lucrări de artă pe holuri, la intrări. Noi avem artiști foarte buni în România. Din păcate nu se mai fac achiziții, asta e partea proastă. Omul își mai face o casă nouă, se gândește „vreau și eu ceva” și caută ceva care să dea bine…
Artă sumbră vs artă optimistă
Rar găsești pictură tonică, luminoasă, plină de euforie. Dacă tragi o linie, multe sunt sumbre. Mă uit la saloanele de artă, rar vezi pictură optimistă. Vezi saloanele pline de ipostaze de depresie ca factură a artei, toată este sumbră. Lumea nu mai intră… zice „nu mă duc acolo, că mă dau peste cap și mă îmbolnăvesc dacă văd o expoziție sumbră, îmi atacă psihicul”. Nu mai ai artiști care să facă pictură luminoasă, optimistă. Și se creează idea de colaps într-o zonă de creativitate.
Artă contemporană, poverism, marginalitate
Am avut perioada asta de 2 luni de pandemie. Simt că mai ies ușor din casă. Mi-am pus prietenii aici, iubirile mele sufletești, ca artist. O iubesc pe Cate Blanchett, îmi place cum joacă femeia asta extraordinar de mult. O mai am pe Janis Joplin, pe Amy Winehouse.
Sigur, aici sunt și niște personalități LGBT. Nu mai e o astfel de parcare. Oamenii ăștia au făcut și ei ceva și au fost tot timpul marginalizați. De ce să nu știe oamenii și tinerii…
Astea se șterg… o mașină, o ploaie…
Toată parcarea e amprenta mea. Asta e arta contemporană.
[În timp ce vorbim, un om al străzii se oprește în dreptul containerului de gunoi din parcare și se așază pe vine, să își facă nevoile.]
Murivale: Ooooo, da! Asta e nația română! La kilometrul zero al capitalei se c**ă. E atât de interesant. De asta le pun eu pe Facebook. Lângă arta contemporană se face c**a din belșug în țara asta.
Asta înseamnă marginalitate.
2 luni și ceva, parcarea asta a fost cam goală. De obicei, de luni până vineri, de dimineața până seara e plină de cetățeni din Republica Moldova care vin aici să-și facă buletin, și după ce pleacă ei e plin de excremente. Cei de la presă spun că ei nu pot face public așa ceva. Primarii nu vor să facă nimic cu locurile astea îndosite, să arate mai bine. Poverismul ăsta greoi se agață de noi.
Eu pe tomberoane am pus niște portrete… Alan Turing, Leonardo da Vinci…
Am mai observat ceva. Foarte rar vin românii să se uite, nu mai au curaj. Doar străinii. Sâmbăta, duminica mai vezi străini care vin și fac poze. Aici e o stație de autobuz. Mă uit vara… stau românii… Unul nu aruncă o privire aici, nu mai au curiozități.
Ce fac eu aici…
Ce fac eu aici nu agresează ochiul, dimpotrivă. La mine sunt inserții, citaționisme. Sunt de 4 ani pe pereții ăștia și încă nu le-au vandalizat. Și nici nu a venit Primăria să le șteargă, atât le trebuie, că le-ar sări presa în cap. Au vrut să mă amendeze cu 100 de milioane că am pictat aici.
Eu acum am ieșit să lucrez pentru că m-am eliberat un pic din carantina asta și am zis să mai fac ceva. Portretele s-au șters un pic și le-am refăcut. Le-am dat cu albastru. În timp se șterg. Pe măsură ce devin niște urme, ele poartă o poveste.
Acum îmi place și cenușerul ăsta care este în floare.
Arta în epoca „post-adevăr”
Mie cu carantina asta mi-a mers bine pentru că am făcut expoziții virtuale, am pictat în direct. În epoca asta post-adevăr asta facem. Stăm cu 2-3 telefoane pe wi-fi, live, tu pictezi, îți mai pui o Romica Puceanu, mai și dansezi și dintr-o dată captezi din virtual oameni care au chef sa vadă asta. De ce să te uiți toată ziua la televizorul care zice: „au murit încă 7 de COVID, vai ce e în America, ce e în Spania”. Astea aduc gânduri grele.
Eu am prins un pic de cheag în perioada asta în sensul că dădeam un pic de speranță de viață. În terasa mea – am numit-o Grădina din Vis – am urmărit când au început să înflorească trandafirii, stanjeneii, narcisele și lucram. Când portrete, când temă florală. Zilnic aveam câte 2-3 live-uri.
Oamenilor le place și te încurajează. După ieșirea din carantină, vor primi multă atenție cei care au fost generoși și au reușit să dăruiască. Eu îl urmăresc pe Gigi Căciuleanu, un mare coregraf și un excepțional recitator. Are o generozitate extraordinară omul asta. Zi de zi îl văd cum spune în franceză și în română câte un poem ales excepțional.
Noi trăim și în epoca asta în care virtualul este foarte important. Media obișnuită e de o banalitate de te doare mintea, ori e virusată de coronavirus, ori de politica de astăzi.
Ce frumos e portretul lui Michelangelo…
Când era carantină, zicea polițistul: „Pentru dumneavoastră a trecut timpul!”. Eu ziceam: „Am 63!”.
Amy Winehouse
Eu m-am îndrăgostit de această cântăreață cu piesa ei „Back to black”. Eu nu știu engleză, dar mi-a tradus o prietenă cântecul. Mi s-a părut extraordinar, și dramatic, și consistent. Linia melodică e extraodinară.
Ce personaj e această Amy Winehouse! Ce viață cruntă avea, într-un fel. La un moment dat, succesul în lumea artei este foarte prăpăstios. Ideea de succes în tinerețe nu e prea grozavă. Psihicul te poate lăsa și atunci trebuie să găsești un fel de doză de ceva, de dopamină. Alcoolul e un fel de dopamină, drogurile sunt un fel de dopamină. Apoi e un public care te răsfață, te adoră, te simți bine, dar te și dărâmă.
A murit la 27 ani. Era suprasolicitată. Ea a avut și un iubit care își făcea și ăla obsesiile cu ea, nopți pierdute, neliniște, era un fel de mașina carnală. Și asta te epuizează. Pur și simplu n-a mai putut să urce pe scenă. Lumea a fost revoltată, dar ea nu a mai putut fizic și psihic.
Etc.
La fel a fost într-o vreme cu Jim Morrison de la The Doors. Era o vedetă care pur și simplu trebuia să facă show nebun. Făcea pipi pe scenă. Poliția l-a arestat pe scenă o dată.
Așa era vremea. Erau anii ’60-’70, când americanii aveau războiul din Vietnam, pe care l-au pierdut. Nu le mai convenea americanilor să meargă în armată și să moară în război, și au făcut Woodstock și epoca flower power. Trebuiau să găsească o supapă. Din asta au apărut apoi rock-ul și pop-ul în spațiul anglofon.
Ce muzică dramatică, dar foarte sexualizată e a lui Prince! Era de-o seamă cu mine, ar fi avut 63 de ani. A murit acum 4 ani, tot așa, dintr-un zbucium al singurătății. Eu am un cățel pe care îl cheamă Prince.
Andy Warhol și Jean-Michel Basquiat
I. Ș.: Janis Joplin spunea într-un interviu că, în copilărie, ea picta. Și diferența pe care o vede ea între pictură și muzică este că pictura este o artă „introvertă”, care te închide în sine, iar muzica o artă „extrovertă”, care te face să te exprimi în gura mare către oameni.
Murivale: Profesia de pictor se cam adresează omului care e obișnuit cu singurătatea atelierului, nu poți să lucrezi în balamuc. A fost o vreme când artiștilor le plăcea să facă lucruri împreună. Jean Michel și Warhol au făcut o artă comună. Dar sufereau amândoi de depresie. Warhol a murit tânăr, 58 ani. Jean Michel la fel ca Amy, 27-28 ani. Artiști care au marcat, au spus ceva. …Să îl pun și pe Warhol pe aici.
Alan Turing
Alan Turing a inventat mașina asta numită „computer”. Telefonul ăsta e un computer. Englezii vor scoate o bancnotă de 50 de lire cu el.
Omul ăsta, Alan Turing, a scurtat Al Doilea Război Mondial. Și știți cum a fost răsplătit? Ați văzut filmul Jocul Imaginației? După ce a descoperit codul (n.r. a descifrat codul Enigma, cu care germanii codificau mesajele în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), au aflat că e homosexual. Asta se penaliza în Anglia pe vremea aceea. L-au pus să aleagă, ori castrare chimică, ori pușcărie. Ceva mizerabil. L-au pedepsit cu castrare chimică. După 60 ani regina și-a cerut scuze în numele regatului.
Știți că telefonul iPhone are sigla cu mărul mușcat. Știți omagiul cui e? Lui Alan Turing. El a fost găsit mort cu un măr mușcat lângă el. A fost otrăvit – sau unii zic că s-ar fi sinucis otrăvindu-și mărul.
Prin anii ’70 mergeam la un prieten care era informatician. Un computer era cât pietrele astea. Era un lanț de computere. Ăla al lui Turing era imens. Acum s-a ajuns la 60 megapixeli, sunet bun. Avem televiziunea la purtător, în buzunar. Putem face live cum se creează opera de artă. Eu de multe ori așa lucrez, cu telefonul în mână. Pictez, și când se termină tabloul nici nu știi cine te-a urmărit și zice „îmi place tabloul, cât costă?”. Eu zic „atât”. Ok, îmi trimite banii, îi trimit tabloul.
Mark Rothko
Vă e cunoscut Mark Rothko? E un artist în zona expresionismului abstract, în zona câmpului liber de culoare. El a făcut suprafețe mari de culoare. Lucra într-o încăpere în care era semiîntuneric. Doar unde era pânza avea o fereastră în plafon și venea lumina exact pe pânză. El picta în semiîntunericul ăla. Când e semiîntuneric, pupila se mărește și sporește gradul de atenție și de luminozitate spre ceva. Toate picturile lui sunt extrem de luminoase, deși nu e vitraliu. El săracul s-a sinucis. Sinucidere din sentimentul singurătății. Un om căruia din timpul vieții i se cumpărau picturi cu sume fabuloase. …Să nu uit să îl fac și pe Mark Rothko.
***
Am terminat discuția neștiind dacă sentimentul dominant este tristețea poveștilor oamenilor din portrete sau optimismul operei pictorului Murivale.
Nedumerirea s-a lămurit în scurt timp, totuși, atunci când pictorul mi-a dăruit un „bulgăre de fericire” – un fel de semnătură artistică a dumnealui, devenită acum un memento al după-amiezei de mai în care am avut șansa să îl cunosc.
Puteți vizita parcarea cu portrete în București, pe Calea Moșilor, nr. 37. O recunoașteți după containerele pictate cu chipurile lui Leonardo da Vinci și Alan Turing. Google Maps aici.
Îl puteți urmări pe Vasile Mureșan-Murivale pe pagina sa de Facebook.
