Respectăm și admirăm foarte mult oamenii care reușesc să își păstreze pasiunile vii de-a lungul anilor. Vrem să vă facem cunoștință cu colaboratorul nostru, domnul Tudor-Cristian Gongu, care are o poveste foarte interesantă a pasiunii dumnealui. Deși este de formație inginer și a profesat în cadrul armatei, domnul Gongu și-a dorit mereu să scrie și a avut în permanență preocupări literare.
Acum câteva luni am început o frumoasă colaborare cu domnul Gongu, care acceptat să devină redactor pe site-ul nostru. Materialele trimise au avut diferite subiecte, dar toate pornesc de la pasiunea sa pentru literatură. Am stat de vorbă cu dumnealui pentru a încerca să aflăm cum au convieţuit cariera militară şi pasiunea pentru scris, cum s-a împăcat mediul cazon de lucru cu sensibilitatea artistică.
Reporter: Domnule Gongu, ce vă consideraţi mai întâi: inginer, militar sau… scriitor?
Tudor-Cristian Gongu: Sunt… un om obişnuit, aproape banal, dar care şi-a creat o lume a lui, în care să poată evada, să se protejeze de durităţile vieţii. Sunt toate trei la un loc şi mai sunt şi tată de băiat, familist convins.
Începuturi
R: Într-o altă discuţie mi-aţi spus că aveţi pasiunea pentru scris încă de la vârsta adolescenţei. Cum se face că nu aţi îmbrăţişat o carieră pe acest tărâm? Cum aţi ajuns să faceţi o carieră militară?
T-C G: Am mai primit întrebarea asta, sub diferite forme… Da, la începuturi am vrut o carieră într-un domeniu legat de scris, dar la facultate am mers să fac inginerie, că aşa era la modă atunci, la mijlocul anilor ’80. Se spunea că dacă obţii o astfel de diplomă nu vei muri de foame, iar pasiunile ţi le poţi cultiva în paralel. Pe de altă parte, ştiam mulţi absolvenţi de inginerie care începuseră fără probleme o carieră în presa scrisă, sau la TV, ori în domenii conexe. Cred că asta speram şi eu. Dar lucrurile n-au ieşit chiar aşa…
Pe la sfârşitul facultăţii am participat la câteva concursuri pentru a mă angaja corector la vreo 2 ziare. Speram să intru într-o redacţie cumva, apoi să mă pot afirma. Am participat şi la un concurs pentru a deveni redactor la o revistă săptămânală. N-am luat niciun concurs din 2 motive: nu eram familiarizat cu metodele de lucru în domeniu, nu ştiam anumite reguli, mă refer strict tehnic, apoi că… funcţiona acel sistem „pe pile”, iar eu nu aveam pe nimeni. Aşa că, la un moment dat am zis că trebuie să mă integrez undeva, să-mi fac o viaţă, o familie. Iar între timp, visele mele să le conserv, să le păstrez în suflet.
Cariera militară
T-C G: Așa am intrat în lumea militară. Am avut o oportunitate, am zis: de ce nu? Întemeiasem deja o familie la sfârşitul facultăţii, copilul se născuse, iar eu trebuia să dau dovadă de responsabilitate. Am îndeplinit condiţiile puse atunci şi am plecat la drum. Însă, aşa cum am mai spus, am avut tot timpul în minte aceleaşi valori. Simplu nu a fost, asta e sigur. Da, a existat acel mediu cazon, rigid, dar dacă interacţionezi, zâmbeşti, reuşeşti să faci faţă, chiar dacă ai sensibilităţi în suflet. Seara veneam acasă şi scriam la roman, dar şi versuri… Era un mod de a evada, de a acoperi greutăţile şi privaţiunile de peste zi.
Preocupări literare
T-C G: La început colegii nu au știut de preocupările mele literare. Apoi mi-am zis că nu are rost să ascund acest lucru. Singura teamă pe care o aveam era cea de ridicol, de a fi pus în postura în care unii sau alţii să mă judece cu ironie. Sunt persoane care asociază pasiunea pentru scris, pentru poezie, cu slăbiciunea. Unii îmi spuneau că nu am ce căuta în mediul acela, nu-mi dau seama dacă era de bine sau de rău… Glumesc.
Am găsit o revistă militară în care am început să public. Au fost interesaţi de textele mele, iar asta m-a ajutat mult. În tot acest timp, am lucrat mai multe texte, le-am adunat, le-am rescris. Speram să vină o zi când voi putea publica. Însă, ziua aceea nu a venit prea curând.
La un moment dat am intrat într-o comunitate virtuală cu teme literare – la începutul anilor 2000 erau deja la modă. Astfel, am reuşit să menţin viu spiritul şi la un moment dat să particip la câteva lansări, ale unor persoane cunoscute virtual. Asta mi-a adus contactul cu lumea publicaţiilor şi mi-a împrospătat visul de a publica.
R: Mi-aţi spus că aţi făcut parte şi dintr-un cenaclu literar…
T-C G: Într-adevăr, pe acest fond, integrarea într-un cenaclu literar a venit de la sine atunci. Mergeam o dată pe săptămână într-un băruleţ aproape de Dorobanţi, unde citeam texte, cântam la chitară, era o atmosferă superbă. Asta a ţinut câţiva ani, iar experienţa a fost de natură să menţină şi ea focul viu.
Membrii cenaclului erau foarte duri, însă. Mi-au făcut praf romanul! Ţin minte că romanul, care fusese scris cu 15 ani înainte de a fi făcut… ţăndări la acel cenaclu, a suferit din această cauză iar modificări. Mă supărasem rău pe ei din cauza criticilor, dar rescriindu-l l-am făcut mai bun. Însă, în continuare, programul de zi cu zi, presiunea unei vieţi solicitante nu mi-au dat răgazul să public.
Însă nu am renunţat la gând niciodată. Într-o zi, băiatul meu, care crescuse între timp şi cu care am început încă de timpuriu să am dialoguri literare, fiind şi el atras de această pasiune, mi-a spus: „dacă nu-ţi publici romanul şi poeziile, am să o fac eu!”. Asta m-a pus pe gânduri…
Un vis împlinit
R: Înseamnă că-i sunteţi dator băiatului dvs!
T-C G: Fără îndoială că da. După ce m-am retras din cariera militară, inclusiv din motive medicale, am găsit timpul şi starea să rezolv câteva probleme. Una dintre acestea era legată de a reuşi să public. Am debutat cu romanul „Silva – lacrimă şi jar” în martie 2017, editura ANAMAROL. Lansarea s-a făcut la Buşteni, pentru că acolo se petrece o bună parte din acţiunea cărţii. Practic, mi-am văzut visul cu ochii. Mai publicasem între timp şi la alte reviste, dar publicarea romanului a venit să încununeze un vis născut în urmă cu 25 ani.
Încurajat de succesul avut, am adunat celelelte scrieri ale mele, le-am trecut prin toate filtrele personale şi în final a rezultat o plachetă de gânduri, versuri şi eseuri intitulată „Secunda de graţie”, lansată în ianuarie 2019, volum apărut sub egida editurii Smart Publishing. Între timp, am participat şi la diverse concursuri literare, am publicat în diferite antologii, aşa că sunt hotărât să continui!
Probleme ale vieții
R: Aţi spus că, odată retras, v-aţi rezolvat câteva probleme. La ce vă referiţi?
T-C G: E vorba de probleme de sănătate. Lumea militară presupune multă uzură şi restricţii care macină, care pot afecta sănătatea. În cazul meu, problemele erau şi mai apăsătoare din cauză că aveam o greutate ce favoriza problemele cu inima şi nu numai. Din diferite motive, am ajuns să cântăresc 160 kg, la o înălţime de 1,81 m.
Dietele aveau o eficienţă limitată. Din cauza programului, impunerilor, restricţiilor, o dietă era greu de respectat. După pensionare era şi dieta o soluţie, dar schimbarea metabolismului după o anumită vârstă este greu de realizat fără măsuri mai dure, chiar dacă mai riscante.
Aşa că am ajuns să fac operaţia denumită ştiinţific „gastric sleeve”, adică tăierea stomacului. Au trecut 2 ani şi jumătate de atunci, am slăbit 50 kg şi mă simt foarte bine. Sigur, riscurile au fost mari, dar mi le-am asumat şi le-am depăşit.
R: Se pare că sunteţi un luptător, domnule Gongu! Felicitări pentru determinare şi atitudine! În încheiere, spuneţi-ne câteva versuri din creaţia dumneavoastră, care credeţi că vă reprezintă. Mulţumim pentru timpul acordat, sperăm să inspiraţi şi pe alţii! Şi vă mai aşteptăm cu materiale interesante.
T-C G: Mulţumesc şi eu pentru interesul arătat. Am să ofer câteva versuri, extrase din „Secunda de graţie”, sper ca membrilor Comunităţii 50 Plus să le facă plăcere:
Ochii mei verzi
O întâmplare, un om, un gând, o durere,
Ochii mei verzi, luna, un câmp înflorit,
Zâmbet şi lacrimi sau o mare avere,
Funcție de perspectivă se văd diferit.
Timpul prea des se hrănește cu timp,
Plângem când trebuie mai mult să cântăm.
Speranța – în sine – e un anotimp
Şi-n viață nu trebuie deloc s-alergăm…
Șerpuite străzi între gol şi minciună…
Câteodată miroase frustrarea şi doare.
Soarele alb se transformă în lună,
Nisipurile ard şi le simți mișcătoare…
Par că-s torente din privirile bici,
Inima părăsește pieptul spre cer.
Sufletul meu, uite, îl pun chiar aici.
Încerc să nu plâng, încerc să nu zbier.
Ascuns după voalul din pasul făcut,
Privind temător la un timp cenușiu,
Între norii de gheață, am văzut un scut
Ce-a păstrat bucuria şi parfumul viu!
Ochii mei verzi sunt de fapt căprui –
Depinde de unde vrei să-nţelegi.
Când pare că o cale de întoarcere nu-i,
Regii sunt jos, iar ceilalți sunt regi.
Trebuie să poți să crezi şi să speri
Ca să poți face destinul mat.
Mâine se pierde tot ce-a fost ieri,
Rămâne parfumul unui timp unicat.
