Amintiri din copilărie cu Comunitatea 50 Plus

Doamna Mariana Neagu: Eu am îngropat cartofi în vie, deși tataia îmi spusese să nu pun cartofi în vie! Și am umplut vița de vie cu gândaci de Colorado. Am crezut că acolo îi ascund cel mai bine, iar toamna o să le fac o surpriză când o să le aduc o poală de cartofi! Cele mai curate și mai frumoase întâmplări și amintiri sunt pentru mine cele ale copilăriei!

Doamna Marcela Bandarica: Am scos (scobit) cu degetele toți cozonacii din covată ca să iau rahatul. Bine că trecuseră Sfintele Sărbători de Paști… 😂

Doamna Manuela Luminita Constantin: Am plecat cu verișoara mea din Mangalia către stațiuni, pe jos, de-a lungul falezei. Eram și cu sora ei mai mică, de vreo 5 ani. Ne cam încurca cea mică, așa că pe la intrarea în Jupiter am lăsat-o pe o bancă. După câteva ore bune, spre seară, micuța era tot acolo, împietrită pe bancă! Bine că nu s-a pierdut! Bietul copil!

Doamna Artemizia Stef: Când eram de 4-5 ani, seara tata ma pune să ascult povestea de la radio (era pe vremea mea emisiunea „Noapte bună, copii!”), după care trebuia să o povestesc. O povestesc atât de frumos că tare mândru mai era tata. El nu știa ce fată inteligentă are, care inventa pe loc o poveste. Așa a fost cam o lună, când în poveste am strecurat fără să vreau numele pârâului din localitate. Atunci și-a dat seama tata că eu inventam. Eu am aflat mai tarziu, pentru că nu mi-a zis atunci nimic. Cred că-i plăceau invențiile mele.

Doamna Rada Teodora Boiangiu: Aveam 4 ani. Pe atunci Moș Crăciun venea cu trenul la noi. Afară erau -24 grade Celsius (era în orașul Victoria, jud. Brașov). Și ca să nu văd când vine, mama m-a trimis la plimbare în oraș cu mătușa, iar dânsa cu bunica au rămas să facă pregătirile pentru marea sărbătoare.

Mătușa, aproape înghețată, mi-a spus să mergem la cinematograf, pentru că trenul cu Moș Crăciun trecea pe lângă și am fi auzit când ar fi sosit. Acel tren nu era decât un tren de marfă care aducea materie primă la Combinatul Chimic Victoria și era foarte puțin probabil să treacă pe acolo chiar în mijlocul filmului. Dar nenorocirea s-a produs! 😂😂 Trenul a trecut și eu am început pe întuneric să-i spun mătușii „Tanti, a venit Moș Crăciun!” – la început încet, de câteva ori. Văzând că mătușa se făcea că nu mă aude, am strigat tare aceleași cuvinte. În sală s-a auzit un hohot de râs, de parcă era o comedie. Mătușa mi-a spus că nu putem ieși până nu se aprinde lumina. Eu am înțeles și am ascultat, dar fără să știu că pe jumătatea cealaltă de sală a mai fost un copil care era acolo ca să audă când vine Moș Crăciun. Și, când s-a liniștit toată lumea, se aude tare: „Ema, a venit Moș Crăciun, hai acasă!”

Doamna Daniela Bauer: Bunica mea punea toate borcanele de dulceață vara în soba din camera de oaspeți. Camera de oaspeție era o cameră mare, cu carpete pe pereți, pături și covoare țesute la războiul de țesut și cu perne care aveau motive naționale sau florale în toate culorile curcubeului! Iar pe dulap erau gutui care dădeau un parfum de neuitat acestei camere în care eu nu aveam voie să pășesc!

Eram cam de 5 sau 6 ani când am descoperit eu borcanele de dulceață în soba din camera de oaspeți… Și mi-am făcut eu socoteală că dacă iau un borcan întreg bunica va vedea că lipsește unul. Așa că am luat o LINGURĂ (și nu o linguriță) din fiecare borcan! Cred că au fost în jur de 15 sau 20 borcane! După câtva timp bunica a descoperit isprava mea și și-a pus mâinile în cap! Aproape toate borcanele erau cuprinse de mucegai! Nu îmi mai amintesc de pedeapsă sau dacă m-a pedepsit… Ceea ce îmi amintesc e că de atunci încolo n-a mai pus borcanele de dulceață vara în sobă, ci în beci. Acolo putea fi sigură că nu mai am acces la ele pentru că eu aveam o frică cumplită să cobor în beci! 😂😂😂 Și acum, mai bine de 50 de ani mai târziu, tot așa!

Livia Banciu: Aveam, cred, 4-5 ani, eram la grădiniță, și educatoarea ne-a spus să desenăm ce ne place nouă cel mai mult. Eu și prietena mea cea mai bună am avut cele mai frumoase desene. Drept răsplată, educatoarea ne-a dus în fiecare clasă din grădiniță, lăudându-ne în fața copiilor. Eram tare mândre. După câteva zile, într-o zi când toți copiii își luau gustarea, aceleași fete cucuiete – eu și prietena mea – am ieșit afară să ne dăm pe tobogan. Afară era frig pentru că era iarnă și ningea. Educatoare ne-a căutat disperată prin grădiniță până a dat de noi afară… Din nou a urmat turul prin grădiniță, dar de data aceasta ca exemplu negativ. Am avut o doamnă educatoare care ne iubea pe toți ca pe copiii ei. 😉

Lavinia Rosman: Vedeam pe cutiile cu bomboane sau în reclame numai copii blonzi, cârlionțați, cu ochi albaștri, îmbrăcați în haine de culori foarte vii! Eu, brunetă, cu ochi căprui, eram nemulțumită de cum arăt. Și am întrebat-o pe mama de ce nu m-a facut și pe mine blondă. Ea mi-a răspuns că, ambii părinți fiind bruneți cu ochi căprui, nu aveam cum să ies eu blondă cu ochi albaștri. Atunci am întrebat-o de ce nu a gasit un tătic blond. Ea s-a amuzat și i-a spus tatei. Tata, însă, nu avea simțul umorului, așa că tot mereu mi-a reproșat, chiar și la maturitate, că nu l-am iubit! O vorbă de copil poate declanșa suferințe nebănuite! De atunci mă gândesc de 100 de ori înainte de a reproșa ceva, cuiva, cu sau fără motiv.