Ești la pensie, trebuie să stai cu nepoții!

Copiii noștri au crescut cu cheia la gât. Nu ne-a ajutat mai nimeni să îi creștem. Nu prea existau bone pe vremea aceea, iar părinții noștri erau la rândul lor în „câmpul munciiˮ. Așa erau vremurile. Ne căsătoream devreme, făceam copii devreme, la muncă primeam post sigur imediat după liceu sau facultate. Când împlineam 25 de ani, aveam deja la fel de multe obligații ca orice alt adult.

Dacă ni se oferea ajutorul la creșterea copiilor, îl acceptam cu bucurie. Dar de regulă ne ocupam noi de creșterea copiilor. Eram tineri și… ne descurcam. Cum se face însă că acum, peste ani, când credeai că lucrurile vor deveni mai ușoare, că vei putea să faci ce vrei sau să îți vezi de hobby-urile tale, tot pe tine pică povara creșterii nepoțeilor? Ce s-a întâmplat cu lucrurile pe care visai să le faci când îți cresc copiii și pleacă de acasă sau… după pensie? Vremurile s-au schimbat, cu siguranță!

Dar eu vreau să stau cu nepoții!

Creșterea unei a doua generații de copii poate aduce multe recompense sufletești. Mulți bunici vor să facă asta și chiar este minunat! Cei mici ne pot da energie, motivație, inspirație. La rândul nostru, îi putem învăța multe. Mai ales dacă îi vedem periodic și… când vrem noi, nu când impun alții!

Pentru că, să fim sinceri: de câte ori nu ai acceptat să stai cu nepoții din obligație, deși poate că aveai alte panuri personale? De câte ori nu ai renunțat la ceva ce era important pntru tine, doar ca să îți ajuți copiii? Care „săracii, nu mai au timp nici să respire cu criza astaˮ.

Ai uitat? În urmă cu 30-40 de ani, noi ne duceam la muncă, mulți făceam naveta (pentru că nu primeam post la oraș așa, „din primaˮ), inclusiv sâmbetele. Acasă, spălam, călcam și găteam. Adesea, nu aveam curent sau apă caldă. O mașină de spălat era un lux, iar de scutece refolosibile nu se auzise. Dacia, dacă o aveam, nu o puteam conduce toată ziua bună ziua, fiindcă benzină nu se găsea „la liberˮ, iar duminica circulația era restricționată, în funcție de numerele pare sau impare. Totul era mai greu fizic.

Atunci de ce copiii noștri, care au și mașini de spălat, și scutece, și scaune auto, și cărți de parenting și nutriție, au nevoie tot de noi?

De fapt, de ce trebuie să stai cu nepoții?

Dacă ar fi să recunoști față de tine însuți sau însăți, de ce „a picat pe tineˮ să stai cu nepoții? Poate pentru că pari singurul din familie „fără treabăˮ? Dar tu ce simți? Ce crezi, ai și un alt motiv să accepți situația în afara iubirii pentru copilași? Poate că vrei să te simți încă util(ă). Poate că te simți bine să ți se ceară ajutorul. Poate că nu ai un lucru mai bun cu care să îți umpli timpul. Sau, oricum nu ai bani să călătorești. Dacă nu ar fi cei mici, ai sta poate mai mult în fața televizoriului sau la medic…

Ei bine, așa e. Aș vrea să fac multe cu timpul meu. Dar am de ales?

Subiectul e delicat, iar în fiecare cuplu de bunici se dau adevărate lupte, externe și interne, cu privire la cât timp și energie ar trebui să aloce pentru creșterea nepoților.

Studiile au demonstrat că bunicii sunt cei mai buni înlocuitori ai părinților în cazul în care cei din urmă sunt absenți sau nu pot fi acasă în permanență. Iar bunicii sunt în cele mai multe cazuri fericiți, dar și speriați, să fie implicați în creșterea nepoților.

De ce ne este teamă?

Perspectiva creșterii nepoților ne declanșează o serie de emoții. Și pozitive, cum ar fi dragostea, bucuria, dar și negative, cum ar fi resentimentele, vinovăția sau frica.

Este firesc să simți o ambivalență în acest domeniu, mai ales dacă relațiile cu tânărul cuplu nu sunt perfect stabile. De asmenea, nu uita că micuții au apărut atunci când te așteptai ca responsabilitățile tale să scadă, nu să crească. Unii bunici poate simt că ei sunt bolnavi și au nevoie de îngrijiri sau de mai multă odihnă. Aceste sentimente nu înseamnă că nu-ți iubești nepoții, dar ai nevoie la rândul tău să ți se respecte nevoile, sentimentele și intimitatea.

Te temi că propriul copil s-ar putea îndepărta de tine dacă refuzi să îl ajuți? Sau poate de rușinea nurorii (ori ginerelui) nu poți spune nu? Singura situație în care se admit excepții este cea în care locuiești cu copilul tău, pentru că tu nu ai nici casă, nici serviciu, nici pensie, iar astfel vă ajutați reciproc…

Altfel, nu ești calul de povară al nimănui, iar cine te iubește se va gândi și la tine, dacă îi explici cum te simți cu adevărat. Poți vorbi sincer cu copilul tău. Tocmai faptul că are la rândul lui copii arată că este un adult în plină putere. Ca și-a asumat responsabilitatea de a fi părinte. Și că știe ce înseamnă să crești un copil, doi sau chiar cinci. Și va înțelege dacă vei vorbi cu el despre asta. (Iar, la urma urmei, dacă nu înțelege și nu îți este recunoscător pentru ce i-ai oferit în viață, tu măcar ai definit ce e important pentru tine.)

50 Plus e vremea ta

Copiilor tăi le-ai dat timpul, veniturile și energia ta timp de 20 (sau chiar mai mult) de ani. E momentul tău. Dacă nici acum, atunci când o să mai faci ce ai visat?

Partea a doua a vieții poate fi o binecuvântare, mai ales dacă nu ai avut niciodată timp pentru tine. Să te îngrijești. Să cunoști oameni noi, ca tine, cu aceleași pasiuni sau aceleași preocupări ca ale tale. Să mergi în excursii sau în pelerinaje. E momentul în care te poți redefini. În care te poți îngriji mai mult. Iar autoîngrijirea este esențială. Cum ai putea să stai cu nepoții dacă tu abia te ții pe picioare de rău ce îți e? Sau dacă suferi de depresie, anxietate, nu mai ai răbdare sau energie?

Ce poți simți dacă stai cu nepoții fără voia ta:

Dacă încă mai crezi că e și obligația, dar și alegerea ta să stai cu cei mici, iată câteva sentimente negative care te-ar putea ajuta să descoperi că nu e chiar așa.

Simți stres și griji – Nepoții sunt o responsabilitate, cu atât mai mult cu cât părintele vrea să îi crești copilul cum știe el, nu cum știi tu. Dar dacă tu nu ai bani să hrănești micuții eco și fără E-uri, așa cum vor părinții? Dacă tu ai nevoie să îi lași la televizor cât gătești, sau vrei să le mai dai câte o ciocolată ca recompensă pentru că au făcut ceva bun? Dacă nu știi să îi ajuți la teme? Iar apoi, ce se va întâmpla cu nepoții dacă tu pățești ceva subit? O mulțime de întrebări care te frământă și pe care fiul sau fiica ta adultă nu le poate ghici dacă nu i le mărturisești.

Resentimente – Se poate să remarci cu stupoare că nu te simți deloc bine cu rolul de bunic grijuliu. Poate ești supărată pe noră sau pe ginere, ori pe copilul tău, care nu s-au gândit la tine. Poate urăști că alți prieteni de vârsta ta se bucură de pensionare și merg în excursii prin lume. În timp ce tu stai aici, cheltuindu-ți pensia și zilele pe niște micuți mofturoși, care nici măcar nu îți sunt recunoscători.

Simți că ai îmbătrânit brusc – Când ești „bunicˮ ești perceput ca bătrân. Până și partenerul începe să te strige, prin casă: „bunicaaaˮ! Chiar dacă nu arăți tristețe și durere, acestea există undeva în tine. De asemenea, preluarea nepotului este resimțită ca un doliu față de copilul propiu, care a devenit astfel adult. Resimți dificultățile materiale ale copilului ca pe o vină că nu i-ai dat mai mult și încerci să îl ajuți sacrificându-te în continuare. Oricare ar fi emoțiile care te determină să accepți mai mult decât poți face, ele există. E bine să le conștientizezi. Apoi să cauți o metodă de a nu pierde legătura cu copilul tău, fără a renunța la propria-ți persoană.

Tu ai nepoți? Cum ai procedat când a fost nevoie să ai grijă de ei?