Când eram în facultate, la cursul de lingvistică generală, un profesor din vremea aceea, dl. Ion Coja (am văzut cu surpriză că are și un website și o pagină de Facebook unde încă scrie), ne-a spus un lucru pe care nu l-am uitat niciodată de atunci: că fiecare limbă din lumea aceasta are filosofia ei de a decupa realitatea în care a apărut. Adicătelea, de exemplu, există limbi precum cele asiatice unde există 10 cuvinte care denumesc tipuri diferite de orez și doar un cuvânt pentru acest aliment în limbile europene, pentru că pentru asiatici viața se învârte în jurul orezului, iar a europenilor, nu.
Ei bine, limba română nu face notă discordantă și își are și ea filosofiile ei. Eu m-am uitat, firește, pe ce mă interesează pe mine: cum definește limba română “bătrânețea”. M-am uitat în DEX, desigur: BĂTRÂNÉȚE, bătrâneți, s. f. 1. Etapă finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată a unui om. Se observă cu ochiul liber cum pentru noi bătrânețea este finalul călătoriei, asociată cu decadența. Ea nu este un proces, este o stare. O stare apăsătoare, finală și implacabilă și apare destul de devreme – oameni de 40 de ani deja consideră că „au o vârstă”. Bătrânețea este asociată în proverbele românilor, în mod extrem, ba cu respectul (“Cine n-are bătrâni, să-și cumpere.”), ba cu bășcălia (“Nebunii bătrâni sunt mai nebuni decât cei tineri.”), dar asta va face obiectul altui articol.
Dacă pentru limba română „bătrânețea” este o stare fixă și acoperă o bună parte din viața omului, la polul opus, în limba engleză, „bătrânețea” este un proces: de ceva vreme auzim de așa-numitul “aging”, folosit mai ales în structura “anti-aging” de către companii și branduri de cosmetice. La o căutare în dicționarul englezesc afli că “aging” e o stare de devenire dintr-o stare în altă stare și se poate referi la orice formă de existență, de la oameni la bacterii.
Îmi dau seama că nu suntem pregătiți lingvistic să îmbrățișăm cuvântul “aging” și conotațiile sale progresiste cu un corespondent din limba română, deci, probabil, îl vom împrumuta pe acesta și vom fi nevoiți să ne lărgim orizontul cultural asupra “bătrâneții” adăugându-i dinamismul procesului, ca în ochii vesticilor.
Romgleza din zilele noastre are și ea niște merite: să ne scape de cuvintele cu conotații sumbre din limba română, cum este “bătrân” și să actualizeze imaginarul colectiv despre vârsta înaintată. Să îmbătrânești, pe românește înseamnă să te transformi într-un trup semi-amorf în lupta cu gravitația, coordonat poticnit de o minte care prinde realitatea truncheat. Pe englezește, însă, “aging” este un fel de învechire a vinului în sticle sigilate corect, în mediu prielnic, fix cât să capete cel mai bun gust din lume. Așa că “aging” este viitorul, iar „bătrânețea” să rămână în urmă și să nu mai știm de ea.
